Se cade a ne trăi prezentul fără a ne îngrijora de ziua de mâine. Asta înseamnă că trăim atât de bine ziua de azi încât ziua de mâine nu ne va lua prin surprindere. Asta nu înseamnă “după mine potopul”. Și nu înseamnă iresponsabilitate.
Sunt două lucruri care se întâmplă azi și care ne duc într-un mâine imprevizibil, două lucruri aparent fără legătură.
Primul e presiunea (internă, externă) asupra concediului de creștere a copilului. E un fapt știut deja, verificat statistic, că actuala formă a legii a condus la o creștere a natalității, în special în mediul urban. Asta nu poate fi decât bine, oricum ai lua-o. Se pare că sistemul social va fi mutilat din nou pe considerente financiare (un minus de 200 milioane euro pe an la cheltuielile statului, adică cam a 5-a parte din șpaga care s-a învârtit în jurul autostrăzii Transilvania) și pe considerente stupide – n-am găsit altă rimă (pentru că, de ex. Elena Udrea nu ar sta doi ani acasă, că s-ar deconecta… ca și cum ar avea vreo relevanță pentru miile de femei aflate în situația asta ce-ar face Elena Udrea sau cum își aranjează ea viața, în care din câte știu, n-are loc nici un copil). Indiferent la ce formă ajunge modificarea legii, ori se taie un an ori se reduce plafonul de la procent la fix, i se anulează efectul. S-a scris foarte multă literatură pe tema asta și nu vreau să insist și eu. Politica demografică e politică vitală pentru națiune și nu te joci cu ea pentru că vrei să mai economisești 0,1% din buget. Ci din contra, îi dai de zece ori, de cincizeci de ori 0,1%, pentru că pe termen lung, îți scoți investiția cu vârf și îndesat.
Al doilea lucru care ne va costa greu pe termen mediu de data asta e lipsa completă de interes pentru dotarea armatei. Practic, nu avem armată. Am auzit o grămadă de prostii de genul: suntem în NATO și-n UE și n-avem nevoie de armată, să dăm banii la profesori și la medici, în loc să cumpărăm avioane (second hand eventual). N-am nimic cu profesorii și medicii dar nici ei și nici NATO și UE nu ne vor fi de nici un folos într-o situație în care se va pune în balanță suveranitatea națiunii. O țară care cade în șapte zile nu poate fi ajutată nici dacă toți ceilalți vor s-o ajute. O armată are rolul de a ridica costurile unui atac extern cât mai mult posibil, dacă se poate până la limita în care ocolirea e mai avantajoasă. Iar în situația în care atacul e în desfășurare, armata are rolul de a proteja populația civilă și de a permite fie câștigarea războiului fie câștigarea de timp, până ce aliații pot interveni. În cazul unui război, profesorii și medicii vor fi fericiți că există cineva care îi apără. E scumpă armata? Da, e scumpă. Dar e incomensurabil mai scump să nu o ai când ai nevoie de ea.
O ultimă remarcă. Europa n-a fost nicicând un continent caracterizat de pace. Vremurile de pace au durat 10, 20, 40 sau 50 de ani. După care a început un război. Acum vorbim global. Ultimul război global s-a terminat acum 65 de ani, dar n-a fost pace nici o clipă în lume. De peste tot se adună nori negri, economic, social, religios și doctrinar situația mondială e explozivă. Întotdeauna, dar întotdeauna, detensionarea a avut loc prin conflict militar. Mâine nu va fi altfel.
Amintiți-vă de 1916, de 1939. Amintiți-vă de invazia Poloniei – armata poloneză șarjând diviziile blindate germane cu cavaleria. Istoria e neiertătoare cu cei care o uită.
Ca să supraviețuim avem nevoie de copii și de armată.
Și abia după ce ne vom fi făcut datoria noi înșine putem să-i cerem lui Dumnezeu să aibă grijă de noi.
Citeam deunăzi un interviu cu Părintele Justin și m-a întristat aparentul său pesimism. De la o vreme, părintele pare că nu ne mai dă nici o șansă, și mă întreb dacă e un gând profetic sau e povara mulților și greilor ani – unii în temnițele comuniste, alții în temnițele noului socialism corect politic. Mergem din închisoare în închisoare, din robie în robie. Și dacă asta e voia Cezarului, atunci fie. Dar în zbuciumul nostru pentru “mai mult” – mai multă materie, l-am lăsat pe Hristos în icoană și n-am mai dat “lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”. Și fugind noi de jertfă, alergând după lumea ce ne-a fost pusă la picioare, nu l-am mai văzut pe Iisus trecând pe lângă noi, grăbindu-se cu ochii triști, spre Golgota. Din nou.
