Iubim, tânjim, urâm

Iubim cu pasiune, iubim cu ardoare, iubim cu sufletul care se teme de neființă, cu trupul care se teme de descompunere. Iubim cu mintea, iubim cu inima, iubim în cuvinte, în sunete și în senzații. Iubim cu ochii, iubim cu vârful limbii, iubim cu vârfurile degetelor. Iubim pășind, iubim alergând… iubim dormind, iubim fugind.
Și când nu iubim, tânjim. Tânjim după ce-am iubit, tânjim după ce-am fi putut iubi. Cu fața spre trecut, tânjim. Și tânjim după ce am putea iubi, tânjim după ea, tânjim după el, după un chip necunoscut care se pierde deja în mulțime, după un zâmbet, după un cuvânt. Tânjim spre mâine, căci mâine ne aduce întotdeauna spre ce tânjim.
Și când nu tânjim, urâm. Urâm pe cea ce nu nu ne-a iubit, urâm pe cel ce ne-a întors spatele. Urâm cu fața spre trecut, măcinând în clipe mici și pline de ură prezentul etern. Urâm în prezent cu fața spre trecut, fără nici o speranță în mâine. Urâm și deja murim.