Citeam deunăzi un interviu cu Părintele Justin și m-a întristat aparentul său pesimism. De la o vreme, părintele pare că nu ne mai dă nici o șansă, și mă întreb dacă e un gând profetic sau e povara mulților și greilor ani – unii în temnițele comuniste, alții în temnițele noului socialism corect politic. Mergem din închisoare în închisoare, din robie în robie. Și dacă asta e voia Cezarului, atunci fie. Dar în zbuciumul nostru pentru „mai mult” – mai multă materie, l-am lăsat pe Hristos în icoană și n-am mai dat „lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”. Și fugind noi de jertfă, alergând după lumea ce ne-a fost pusă la picioare, nu l-am mai văzut pe Iisus trecând pe lângă noi, grăbindu-se cu ochii triști, spre Golgota. Din nou.

Petru l-a văzut, pe când fugea din Roma de frica răstignirii. Și rușinat, s-a întors. Dar noi… noi nu mai avem rușine.

Și tot Părintele Justin ne mai aruncă și o speranță. Atunci când apăsat de frământările pe care numai el le știe, ne aduce aminte să nădăjduim. În Dumnezeu, desigur. Căci poate e vina noastră că toți care ne conduc azi nu mai au măsura propriei jertfe. Ei sunt de-ai noștri, ei sunt ca noi, ei sunt noi. Oglinzi deformate, grotești, ale sufletului nostru amputat. Și pentru că noi nu mai știm a ne jerfi, nici ei nu pot fi altfel. Dar pentru că suntem doar o fărâmă de istorie, pentru că neamul nostru e clădit pe temelie de jertfă de 2000 de ani încoace, pentru că am plâns și am căzut în genunchi și ne-am ridicat și am râs și am murit cu mâinile spre cer, pentru asta poate că Dumnezeu ne va ajuta să ne ridicăm din nou. Citește restul acestei intrări »

Despre întristare

Posted: 8 Iunie 2011 in Aparțin lui Hristos
Etichete:

Patericul atonit

Un pustnic a spus:
– Calea sigură către veşnicie este asigurată prin nevoinţă, purtarea corectă, simţământul de a fi nevrednic înaintea lui Dumnezeu, nădejde (oxigenul duhovnicesc), mângâiere şi siguranţă. Nu supărarea şi ascultarea silită şi rugăciunea forţată; nu lacrimile şi tristeţea. Toate acestea vin de la diavol. Da, într-adevăr, trebuie să plâng pentru păcatele mele, dar în acelaşi timp să şi nădăjduiesc în dragostea lui Dumnezeu.

Dar nu pot rezista dacă plâng, pentru că diavolul vrea ca eu să deznădăjduiesc. De multe ori, diavolul zdrobeşte un om cu deznădejdea şi diavolul devine victorios. Dar aceasta nu se întâmplă când cineva este încrezător ca un copil ce se ţine de mâna tatălui său. Încrederea noastră în Dumnezeu este o rugăciune neîncetată, care aduce roade bune.

Deznădejdea vine de la diavol. Nu spune: «O, ce s-a întâmplat cu mine?», ci încredinţează-te lui Dumnezeu şi nădăjduieşte în El.

Căci atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe însuși Fiul Său l-a dat pentru ea…

Prezentul fără viitor

Posted: 6 Decembrie 2010 in Agenda globală
Etichete:, ,

Se cade a ne trăi prezentul fără a ne îngrijora de ziua de mâine. Asta înseamnă că trăim atât de bine ziua de azi încât ziua de mâine nu ne va lua prin surprindere. Asta nu înseamnă „după mine potopul”.  Și nu înseamnă iresponsabilitate.

Sunt două lucruri care se întâmplă azi și care ne duc într-un mâine imprevizibil, două lucruri aparent fără legătură.

Primul e presiunea (internă, externă) asupra concediului de creștere a copilului. E un fapt știut deja, verificat statistic, că actuala formă a legii a condus la o creștere a natalității, în special în mediul urban. Asta nu poate fi decât bine, oricum ai lua-o. Se pare că sistemul social va fi mutilat din nou pe considerente financiare (un minus de 200 milioane euro pe an la cheltuielile statului, adică cam a 5-a parte din șpaga care s-a învârtit în jurul autostrăzii Transilvania) și pe considerente stupide – n-am găsit altă rimă (pentru că, de ex. Elena Udrea nu ar sta doi ani acasă, că s-ar deconecta… ca și cum ar avea vreo relevanță pentru miile de femei aflate în situația asta ce-ar face Elena Udrea sau cum își aranjează ea viața, în care din câte știu, n-are loc nici un copil). Indiferent la ce formă ajunge modificarea legii, ori se taie un an ori se reduce plafonul de la procent la fix,  i se anulează efectul. S-a scris foarte multă literatură pe tema asta și nu vreau să insist și eu. Politica demografică e politică vitală pentru națiune și nu te joci cu ea pentru că vrei să mai economisești 0,1% din buget. Ci din contra, îi dai de zece ori, de cincizeci de ori 0,1%, pentru că pe termen lung, îți scoți investiția cu vârf și îndesat.

Al doilea lucru care ne va costa greu pe termen mediu de data asta e lipsa completă de interes pentru dotarea armatei. Practic, nu avem armată. Am auzit o grămadă de prostii de genul: suntem în NATO și-n UE și n-avem nevoie de armată, să dăm banii la profesori și la medici, în loc să cumpărăm avioane (second hand eventual). N-am nimic cu profesorii și medicii dar nici ei și nici NATO și UE nu ne vor fi de nici un folos într-o situație în care se va pune în balanță suveranitatea națiunii. O țară care cade în șapte zile nu poate fi ajutată nici dacă toți ceilalți vor s-o ajute. O armată are rolul de a ridica costurile unui atac extern cât mai mult posibil, dacă se poate până la limita în care ocolirea e mai avantajoasă. Iar în situația în care atacul e în desfășurare, armata are rolul de a proteja populația civilă și de a permite fie câștigarea războiului fie câștigarea de timp, până ce aliații pot interveni. În cazul unui război, profesorii și medicii vor fi fericiți că există cineva care îi apără. E scumpă armata? Da, e scumpă. Dar e incomensurabil mai scump să nu o ai când ai nevoie de ea.

O ultimă remarcă. Europa n-a fost nicicând un continent caracterizat de pace. Vremurile de pace au durat 10, 20, 40 sau 50 de ani. După care a început un război. Acum vorbim global. Ultimul război global s-a terminat acum 65 de ani, dar n-a fost pace nici o clipă în lume. De peste tot se adună nori negri, economic, social, religios și doctrinar situația mondială e explozivă. Întotdeauna, dar întotdeauna, detensionarea a avut loc prin conflict militar. Mâine nu va fi altfel.

Amintiți-vă de 1916, de 1939. Amintiți-vă de invazia Poloniei – armata poloneză șarjând diviziile blindate germane cu cavaleria. Istoria e neiertătoare cu cei care o uită.

Ca să supraviețuim avem nevoie de copii și de armată.

Și abia după ce ne vom fi făcut datoria noi înșine putem să-i cerem lui Dumnezeu să aibă grijă de noi.


Strigătul de durere al lui Hristos pe cruce, înainte de moarte și dovada că Hristos a fost întru totul om, mai puțin în păcat. Iar învierea cea de-a treia zi e dovada că Hristos este întru totul Dumnezeu. Dacă Hristos n-ar fi înviat, toate ar fi în zadar. Înviind, ne-a răscumpărat morții veșnice dar nu ne-a cerut nimic în schimb. Încă avem libertatea să facem ce credem de cuviință cu viețile noastre. Să credem în ce voim. Să ne închinăm cui voim.

Iar acum noi ne credem deștepți. Susținem că suntem creștini și eventual ortodocși, deci aparținem dreptei credințe, dar am uitat Crezul pentru că oricum l-au scris „niște oameni” și e discutabil. Mărturisirea de credință, simbolul ortodoxiei ne aduce aminte că Dumnezeu e Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Întreit în persoane, Unul în ființă. Ne spune că Hristos, Fiul lui Dumnezeu e Dumnezeu adevărat, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Înainte de a se întrupa ca OM, înainte ca însuși timpul să existe, înainte ca Creația să fie creată, Iisus Hristos era parte a treimii dumnezeiești. La fel ca Duhul Sfânt care nu e fum sau spirit, e în aceeași măsură Persoană ca și Tatăl și Fiul: Și (cred) întru Duhul Sfânt, Domnul de Viață Făcătorul care din Tatăl purcede, cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este Închinat și Slăvit, carele a grăit prin prooroci. Duhul Sfânt vine din Tatăl, nu creat și în nici un caz creat de Tatăl și Fiul împreună, cum susțin catolicii. Citește restul acestei intrări »


Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu Anania
Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului

Nu există nici o lege națională sau internațională care să garanteze discreția sau securitatea absolută a datelor înscrise în cip, acestea fiind, practic, la dispoziția oricărui factor instituțional sau privat și constituind un sistem de supraveghere a cetățenilor.

Argumentul că acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea și urmărirea delicvenților constituie o ofensă la adresa întregului popor român, care nu poate fi tratat ca o bandă de infractori.

Dimpotrivă, acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea și intimitatea oamenilor, drepturi consfințite nu numai de legile civile, ci și de normele religioase. Biometria, nu numai că nu o sancționează, dar dimpotrivă, o legiferează, omul fiind tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligență și libertate.